Citesc biografia lui Krzysztof Kieslowski, regizor polonez de mare clasă, din sursele furnizate de el în interviuri, "Le Cinema et Moi" şi "Kieslowski despre Kieslowski". Nu rezist în faţa tentaţiei de a împărtăşi citatele preferate:
"...Şi filmele sunt şi ele acolo undeva. Ele rămân şi undeva în interiorul nostru. Devin o parte a propriilor noastre vieţi, a propriului nostru eu. Ele rămân cu noi atât de mult ca toate celelalte lucruri care s-au întămplat cu adevărat. (...)
Îi bat mereu la cap pe colegii mai tineri cărora le predau scenaristică sau regie să-şi cerceteze propriile vieţi. Nu în scopul vreunei cărţi sau scenariu, ci pentru ei înşişi. Le spun întotdeauna: "Încercaţi să vă gândiţi la lucrurl important care s-a întâmplat şi v-a condus la faptul că staţi în acest scaun, chiar în această zi, printre aceşti oameni. Ce s-a întâmplat? Ce v-a adus aici? Trebuie să ştiţi asta. Acesta este punctul de pornire".
Anii în care nu lucrezi în acest fel asupra ta sunt, de fapt, ani pierduţi. Poţi simţi sau înţelege ceva în mod intuitiv, şi, prin urmare, rezultatele sunt arbitrare. Numai după ce ai făcut această muncă poţi vedea anumită ordine în evenimente şi în efectele lor. (...) Dacă nu îţi înţelegi propria viaţă, atunci nu cred că poţi înţelege vieţile personajelor din filmele tale, nu poţi înţelege vieţile altor oameni..."
Îl iubesc pe Kieslowski, e o iubire care izvorăşte din bucuria descoperirii că marii regizori au cunoscut secretele socratice "Nosce te ipsum" şi au avut o imensă dragoste pentru oameni.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu