Un moment cu mine

Toată lumea apreciază cât de puternică sunt, unii îmi spun că pot controla oamenii, alţii că îi domin şi mă simt superioară, mai sunt unii care renunţă a relaţiona cu mine pentru că sunt prea deşteaptă, prea ocupată, prea nu ştiu cum...
Da. Fiecare are dreptate în felul său. Toate de mai sus mi se întâmplă şi plătesc pentru asta. Pentru că evit ca ceilalţi să îmi vadă vulnerabilităţile, le ţin în mod egoist pentru mine, şi asta pentru că am ales să fiu o rază de bucurie în lume.
Şi totuşi... uneori simt aşa de tare ca cineva să mă ia în braţe. Pur şi simplu să ma ia în braţe. Nu ca pe un copil. Nu ca pe un om care suferă. Nu ca pe o persoană care cedează din când în când presiunilor. Ci din dragoste. Din dragoste pentru ceea ce sunt. Din dăruire şi din încredere.
Oamenii se retrag din preajma mea. Ştiu asta. Şi mai ştiu că se retrag pentru că nu renunţ aproape niciodată la distanţa dintre mine şi ei. Uneori simt (chiar şi acum faţă de două persoane foarte apropiate mie) să spun că mă doare, că regret, că sunt furioasă, că mi-e dor. Şi în timp ce simt asta, mă opresc. Îmi interzic să dau un telefon şi să spun ce simt. Îmi interzic chiar să plâng deşi simt cum lacrimile aproape că mă invadează. De ce îmi interzic? Pentru că Eul meu gestionează excelent trăirile. Gândind asupra consecinţelor şi ştiind foarte clar unde pot duce sau că de fapt dacă spun ce simt, nu voi provoca decât o tulburare a lucrurior care îşi continuă în mod firesc cursul, aleg, conştient, să tac şi să scriu.
Asta este spaţiul unui psiholog conştient de felul în care fiecare acţiune poate avea consecinţe.
Mi-e dor şi tac. Inspir şi expir. E o stare contradictorie, dar se leagă de onoare, demnitate şi asumare.