Vivre c'est agir

Sâmbătă seara. Pe masă o cană de ceai verde. Vocea lui Luis Amstrong cu superbul "What a Wonderfull world"...
Mă poziţionez ca observator al propriei vieţi. Mă uit la mine. La zilele mele. La momentele mele. La dimineţile mele în care uneori refuz să aud alarma, pentru că după 2-3 ore de somn, o parte din mine cere imperios odihna, cealaltă parte pedepsindu-mă cu multitudinea sarcililor numai bune de făcut. La serile mele în care toate lucrurile din agendă nu trebuie să rămână nefăcute. La felul în care socializarea pentru mine a devenit posibilă mai degrabă în galerii, cinema, bibliotecă, festivaluri. La cum mă zbat zilnic pentru afacerea mea, pentru banii care oricum îmi folosesc doar cât să îmi achit facturile, şcolile şi investiţiile. La cum refuz să chiulesc de la cursurile doctorale pentru că am o sete nesătulă de cunoaştere. La cărţile pe care le iubesc şi care sunt oglinda sistemelor de gândire a unor oameni delicioşi. La felul în care mâncarea a devenit strictă necesitate, renunţând la funcţia plăcerii. La cum în graba mea cotidiană alerg la propriu şi la figurat pentru a face, a face, a face. La numărul acestor posturi de pe blog care a devenit un jurnal prietenos şi stimulativ, atât intelectual, cultural şi emoţional, cât şi ca forma de a întredeschide uşa unui suflet cel puţin interesant. La oamenii care vin şi pleacă, de la care învăţ şi pe care de fiecare dată îi descoper cu mirarea unei noutăţi inedite. La felul în care simt din ce în ce mai puţin să vorbesc şi simt din ce în ce mai mult să comunic artistic (prin imagine, muzică) sau prin privire. La cum sistemul meu de a conceptualiza lumea a suportat o mulţime de răsturnări devenind un pattern de răsturnare şi reinventare continuă. La liniştea finală care îmi face cu ochiul după fiecare demers al căutării, pentru că toate răspunsurile deja sunt în mine. La cum îmi privesc ochii în oglindă.
Mă uit observând şi zic - cum ar putea un bărbat să cuprindă toate acestea şi să le iubească ca pe manifestări jucăuşe ale infinitului care au prins formă. Cine ar putea înţelege? Sau ar putea? Cum să vezi în toate acestea o femeie pe care o vrei acasă pentru tine şi copiii tăi. Poţi să accepţi că ea uneori are mai mult nevoia unui atelier de pictură decât de masa de călcat, deşi dacă ar călca, hainele ar prinde forma lor perfectă. Sau îţi poţi imagina că ea le poate reuşi pe toate, nu doar să vadă filme, să scrie pe blog sau să privească o frunză, ştiind că echilibrul constră în a alterna tot ce ai de făcut în viaţă. Bărbaţii care îmi cunosc stilul de viaţă nici măcar o clipă nu bănuiesc că îmi ocup timpul din raţiuni de eficienţă şi pleacă pentru că se gândesc că în viaţa mea nu mai este loc. Dar nici nu le trece prin minte că ceea ce astăzi nu există, mâine, dacă evoluţia permite, apare dintr-o transformare şi redimensionare a priorităţilor.
Observatorul se întreabă. Întrebarea răspunsului celuilalt tace. Dar poate că tăcerea are sens. Aici şi acum.
(*textul este retoric şi nu are destinatar)